Paris - amintiri si "In cautarea timpului pierdut"

Acum 3 ani incepeam sa imi deschid ochii din somnul urban in care ma aflam si sa ajung brusc intr-o realitate metropolitana agitata..., trezindu-ma singur in Gara de Est din Paris cu o harta a orasului in mana si un rucsac de 80 de litri in spate. Na, unde dracu am ajuns ? Hmmmmm, Gara de Est, cartierul Saint-Denis (locul in care au inceput revoltele rezidentilor de provenientza araba - what a nightmare). Trebuia sa ajung pe Rue Ribera. Ma asez pe jos, aprind o tigara, desfac harta si incep sa fac turul metropolei cu degetul. Gasesc dupa jumatate de ora si stradutza pe care trebuia sa ajung. Consult harta metroului, si, shock : 38 de statii pana la destinatie, schimbat 3 metrouri. Ora 5 AM, metroul se deschide la 6 AM. Ce dracu fac ? Afara frig, in gara nimeni...doar un ofiter de la paza. Intru in vorba cu el. Se plictisea si el pana iesea din tura. I-a prins bine ca l-am abordat. Am inceput sa povestim. I-am spus ce caut la ora aia in Paris-ul inca tacut si linistit in noapte, la -5 grade. Student, calator, fugar in cautare de repaos, copil in cautarea unor pusee de maturitate. Brusc, Antoine (caci asa il chema), m-a intrebat de ce sunt asa de calm avand in vedere ca sunt singur pentru prima oara atat de departe de casa. Eh, cu singuratatea eram obisnuit...distantza era usor problematica. S-a ridicat de langa mine, a mers pana la automatul de cafea si pe urma la cel de tigari. S-a intors cu doua cafe-au-lait fierbinti si cu un pachet de Philip Morris Golden. O cafea si tigarile erau pentru mine. Au fost din partea lui. (*Pana in ziua de azi am pastrat acel pachet de PM Golden ca amintire a unui gest uman pe care la momentul acela l-am considerat ca fiind iesit din comun, dar foarte serios si sincer).

Ora 6 AM. Metroul se deschide. Incep sa mai apara oameni. Antoine s-a oferit sa ma ajute cu mersul lucrurilor prin subteranul parizian. Mi-a aratat de unde iau bilete, unde sunt punctele de control, unde schimb metrourile...si ceea ce m-a uimit...care sunt statiile unde canta romani. Ulterior am vazut ca acei romani, care fac parte din Sindicatul Muzicienilor de la Metrou practicau doar jazz la baza, de la django pana la latin jazz. Incredibil.

Am urcat in primul metrou. Aproape gol. Cativa punkeri drogati, cativa politisti care se uitau amenintzator la ei, si cativa oameni motzaind pe scaune in drum spre lucru. Ma uitam pierdut pe geam, ma minunam la fiecare statie unde se oprea metroul de lumea aceea subterana mica si plina de sunet care mi se prezenta lasciv si decadent timp de cateva secunde (plasme, muzica, printuri cu filme, reclame la sex shops, concerte etc)...mult roz, mult verde, mult mov...miros de subteran degradat, lipsa de aer...rasul patologic al punkerilor...MAD MAX feeling...impresionant. Eram uimit si impresionat. Eram la fel de calm, la fel de lucid, la fel de planificat si atent cand trebuia sa cobor...statia Ribera, intr-un tarziu. Ies de la metrou. Ora 9.30, aer curat, verdeatza, soare, frig placut totusi, cladiri vechi, cateva masini parcate. Incep sa caut numarul 48. Rue Ribera nu era foarte lunga.

Ajung in fatza unei case cu etaj acoperita complet cu iedera. WOW, unde am ajuns ? Stupefiat, ma frec la ochi, casc, sun la interfon, spun cine sunt. La cateva secunde, poarta se deschide, iese Parintele Claudiou: "Buna dimineatza, Bogdane. Ai ajuns numai bine pentru micul dejun. Acum am scos painea din cuptor"...

P.S. Poate va intrebati ce legatura are continutul postului cu "In cautarea timpului pierdut" din titlu ? E simplu: dupa prima gura din cafeaua oferita de Antoine a inceput mica mea aventura in "bucla proustiana" si incursiunea fenomenala in epopeea "parfumurilor" pariziene cotidiene, stradale, nocturne, duminicale, artistice, universitare si mai ales ........ umane.