Hit the road

Incepand de maine, 11 martie, pot spune ca incepe un nou sezon de "wondering around the earth", pe scurt, se traduce : "nu-mi place sa stau locului, de aceea plec la plimbare". Maine plec la Budapesta, impreuna cu o suita de prieteni nu tocmai intregi la cap, la concertul lui Richie Kotzen, fostul chitarist din trupa Mr. Big si Poison. Ard de nerabdare sa fiu din nou pe drum si nu neaparat pentru a-l vedea pe Kotzen (desi il admir foarte mult ca si muzician si mi-am dorit de ceva vreme sa-l vad), ci pentru simplul fapt ca plec din Oradea, pentru ca las multe amintiri la granitza (nu stiu care granitza - intre prezentul activ si uitare sau intre Romania si Ungaria). M-am obisnuit cu un oarecare narav si "prost obicei" inca de cand eram in Frantza, sa profit de cele 24 de ore ale zilei si sa fac o droaie de lucruri, sa fiu in permanenta miscare si sa fug de plafonare, lucru care s-a intamplat, in mod inevitabil, cu angajarea la primul job dupa facultate. Acum recuperez si raspund afirmativ oricarei oferte de a pleca undeva, mai mult sau mai putin departe de Oradea. De, fapt cui nu-i place pur si simplu sa plece, sa calatoreasca, sa descopere, sa cunoasca...nu neaparat ceva sigur si previzibil? Unul dintre lucrurile cele mai frumoase pentru mine cand plec undeva este sa cunosc oameni, momentele acelea in care intri in vorba cu un / o necunoscuta care sta turceste pe iarba cu fatza la soare si fumeaza tacticos o tigara, si incepi sa povestesti nonsensuri, discutii marunte de carciuma, glume deocheate, ras plin si evident...dupa care iti iei buna ziua si pleci, iar la cateva momente dupa ce ti-ai luat la revedere ai uitat ca nu te-ai prezentat si nici tu nu-i stii numele persoanei cu care ai conversat pretz de cateva minute si stai sa te intrebi daca te intorci sau nu sa completezi "puzzle-ul". Uneori m-am intors, alteori nu.
Recunosc ca-mi place sa vagabondez fara nici un scop anume cand sunt plecat. Imi place sa simt, fara nici un motiv, ca pasesc incotro ma poarta picioarele.

In aprilie plec in Elvetia si-o voi vedea pe toata si intr-un final o sa ajung si doua zile la Milano. Cand am aflat ca voi ajunge si in Italia a doua oara in decurs de cateva luni m-am bucurat enorm. In Elvetia nici cu gandul n-am gandit, nici cu pofta de drum n-am poftit sa cred ca voi ajunge. De Revelion, la ora 12, pe balcon, stand cu tigara in gura si cu bautura in mana stanga mi-am dorit (pentru mine si inca o persoana la care tin mult) ca de acum incolo sa fac alegeri corecte si potrivite si sa nu ma mai grabesc, incercand sa anticipez lucrurile. Nu se intampla cum vrei tu, ci cum trebuie sa se intample, fie ca-ti place sau nu, fie ca ai controlul sau nu (normal things don't happen very often these days).

...si ca sa revin la reveria din momentul acesta in care scriu, daca totul iese bine si nu ma precipit sa sfidez soarta prea mult si sa am tupeu sa dau cu zarurile in deplina cunostintza de cauza, poate ajung si in Olanda si in Danemarca anul acesta. Culmea, dupa aceasta fraza mi-a venit in minte titlul uneia dintre piesele celor de la Porcupine Tree, trupa si piesa care, intamplator sau nu, nu-mi lipseste din mp3 player cand sunt plecat pe drumuri, fie ele lungi sau scurte : "ARRIVING SOMEWHERE, BUT NOT HERE"...Poate da, poate nu...oferta a fost lansata in stil pescaresc, iar eu trebuie doar sa ma las in voia viitorului si sa deschid intr-un final gura sa spun "Da" sau "Nu".

Nu pot sa inchei, fara sa nu marturisesc ca (uneori) pica fenomenal de bine sa te simti "the king of your own hill" (asta pentru propria ta stima de sine si bucurie de a trai fiecare clipa)...

Pana la urmatorul post...va salut, cu stima si recunostintza,

Eu, Ali Baba si Merele de Aur din Serai...