Habarnam si lumina lunii

Greierii incepura sa cante, Habarnam statea linistit pe malul paraiasului cu picioarele in apa si deranja cateodata cu un plescait aproape surd umbra lunii pline care ii zambea dintre valurele. Tiptil prin iarba inalta si deasa care dormea mangaiata de vantul zambilelor si lalelelor, se apropie incet Prichinduta si se opri in spatele lui Habarnam. Statea linistita si-l privea cum se joaca cu paiul in coltul gurii si din cand in cand mai suspina.

...Prichindutza isi facu curaj sa intinda mana si sa-l atinga pe umar. Habarnam isi intoarse capul : "Stiam ca esti langa mine. Am vrut sa vad daca umbra ta din apa incearca sa imi ia de mana umbra mea. Stii, luna mi-a spus odata intr-o noapte ca lumina ei e mai calda cand doua umbre se joaca. De aceea cand te uiti la Ea, zici ca luna zambeste si zambesti si tu"... "Nu stiam", spuse Prichindutza, "credeam ca nu o sa observi ca sunt langa tine"...

“Am tras cu ochiul si zambea lin si linistit. Mi-am spus ca se mai bucura si ea cat e de norocoasa sa nu auda, precum Soarele, taraboiul pe care toti Prichindeii il fac cat e ziulica de lunga. Noaptea e liniste si poate si ea sa asculte in tihna concertele greierilor si aplauzele umbrelor. Aplauda cat aplauda si apoi se iau cuminti de mana si asculta in continuare. O mai vezi pe cate una mai neastamparata cum bate ritmul din picior...si apoi am simtit mana ta pe umarul meu si am stiut ca esti tu” spuse Habarnam si mai plescai o data din picioare apa paraiasului.

Prichindutza facu inca un pas si se aseza langa el. De sub palaria ponosita de paie, i se vedea varful nasului si paiul pe care-l rotea prin gura din cand in cand. “De ce nu te uiti la mine Habarnam ? “, il intreba Prichindutza soptit si cu emotie in glas. “Nu pot”, ofta Habarnam, “esti mai frumoasa decat luna care ne zambeste acum. Daca intra in nori si nu se mai pot juca umbrele noastre ? Priveste-le cum stau si se tin de mana.”

Prichindutza se apropie de Habarnam, isi vari picioarele in apa si incepu sa se joace si sa-l imite pe Habarnam cum facea valuri cu picioarele sale. Si aparura doua randuri de unde in apa, care se apropiau din ce in ce mai repede unele de altele si se luau in brate, iar daca ascultai atent zgomotul apei parca era un ras copios si sanatos intr-o seara de vara. “Priveste...luna parca rade acum” murmura Prichindutza chicotind.
“Stiai ca rade de undele care fac asa zarva cand se iau in brate si incep sa joace hora apei ?”
Se asternu tacere intre cei doi, Prichindutza il mai inghiontea pe Habarnam sa nu mai stea atata cu gura cascata inspre Luna, iar Habarnam o mai gadila doar ca sa-i auda rasul zglobiu care umplea toata valisoara de salcami. Rasul ei parca le dadea viatza salcamilor adormiti, care incepeau sa danseze si sa se legene in valsul tacut al noptii.
Habarnam isi scoase picioarele din apa, le scutura vartos imprastiind picaturi in toate directiile, se intoarse si se aseza turceste inspre Prichinduta. Isi arata ochii verzi de sub palaria obosita, o privi cald si incepu sa zambeasca. Fastacita, Prichindutza incerca sa-i evite privirea, si-o cobori in jos, se uita in lateral, insa ochii ei se oprira in cateva momente in ai sai.

“Da-mi mana”, rosti Habarnam, “nu-ti fie teama. Iti voi arata o mica scamatorie la care o voi ruga pe doamna Luna sa ma ajute.” Se uita inspre cer, iar lumina lunii ii cuprinse protector sub aripile sale.
Prichindutza ii intinse sfios mana, el i-o cuprinse cu palmele sale calde si ii sopti : “ Inchide ochii si deschide-i cand iti spun eu”

“Dar de ce ? Ce ai in mintea aceea a ta zurlie ? “, incerca Prichindutza sa desluseasca.

“O sa vezi...Inchide-i...”

Prichindutza inchise ochii, lumina le cadea in palme ca si cum intreaga luna ar fi coborat, dorind parca sa fie cuprinsa de degetele lor firave si impreunate. Habarnam se apleca si-i saruta palma Prichindutzei. “Pot sa-i deschid ?”, se grabi Prichindutza. “Inca nu” primi raspuns. Ca prin minune lumina aceea alba si palida din palmele lor incepu sa se umple de culoare, vie si calda.

“Deschide ochii” spuse Habarnam zambind... Prichindutza privi printre gene, apoi casca ochii....In palma ei era acum lumina Soarelui care rasarea. “Cum ai chemat-o in palma mea ?” spuse minunata de razele jucause care dansau pe buricele degetelor sale...

“M-a invatzat Luna cum sa fac. Stii, Soarele trebuie sa rasara din cand in cand si in palmele oamenilor, ca sa invetze ca atunci cand intarzie, intotdeauna va fi o luna plina pe strada lor care le va lumina sufletul pana la un nou rasarit”

P.S. Sper sa invatzam sa credem si in Luna

HubuBubu :)